Ai mei au divorțat/divorțează! Ce mă fac?

Nimic, lady/man! Absolut nimic, îți vezi de treaba ta!

Ești nebună cucoană, cum să-mi văd de treaba mea?

R: Fix așa! Ți-au ales ei iubitul (a)? Prietenii? Școala? Îți decid și organizează ei viața? (reciteste, asta! ajuta!) Nu! Și, dacă stai să te gândești bine, te înfurie intervențiile lor în viața ta. (Și e normal să fie așa!)

Atunci? Ce te face să crezi că ai dreptul să intervii tu în viețile lor??? 

R: îi iubesc, sunt ai mei, cum să nu intervin??? Nu zău, e drăguț când ei te iubesc, ești al lor, ”ei te-au făcut ei te omoară!”, ” cât stai la ei, faci ce spun ei”… mmmmmnu! Nu prea e! Și atunci? Care e treaba cu dubla măsură/dublul standard? E frumos și drăguț doar când și cum vrei tu să analizezi situațiile, întorcându-le cum îți convine ție? O fi! Dar când o vor face identic alții pe pielea ta, să nu cauți sfaturi aici, că nu e locul potrivit! Alegi și folosești o scală, aia e! Cu aia măsori tot! 1m are 100cm, nu poate avea uneori 85 și alteori 100, în funcție de voința ta! Doare? Welcome! Maturitatea și viața nu-s roz, pot chiar să rănească și să doară!

Te doare?

R: ești normal, o parte din lumea ta se zguduie. E firesc să fie așa! Dar lumea aia e a lor! Tu ești doar o parte componentă. Sorry, nu ești centrul universului! Viața părinților tăi nu se învârte în jurul tău! Sau dacă da… e trist! Și n-o zic eu, o zice știința! 

Te bucuri?

R: dacă da, nu pot decât să-ți trimit o îmbrățișare virtuală. Înseamnă că e multă durere acumulată acolo și te bucuri că se va elibera cumva.

De partea cui sunt?

R: oricât de sinistru sună, ești de partea ta! E viața lor și ”războiul lor”. 

Cui ofer suport?

R: ce înseamnă suport? Divorțul va fi o traumă pentru amândoi! Ești psiholog? Psihiatru? Și dacă ai fi, nu ai voie să oferi asistență celor apropiați, pentru că propriile emoții te împiedică să fii obiectiv. Deci? Despre ce discutăm aici?

Bine, dar unul dintre ei, cel puțin s-a purtat mizerabil ca părinte cu mine!

R: și ce legătură are asta cu divorțul lor? A fost căsătorit cu tine? Dai tu divorț de el???

Ah, te deranjează asta. Ok! E treaba voastră: părinte-copil. Poți alege să discuți și rezolvați asta împreună sau, dacă n-ai cu cine, poți să rezolvi sigur(ă) situația, preferabil cu ajutor specializat, ca să o poți analiza și integra corect în emoțiile tale private. Oamenii nu se schimbă decât dacă doresc ei și făcând efort considerabil. Trecutul nu se schimbă, dar poate fi înțeles și integrat în eul tău interior, astfel încât să nu-și scoată colții când nu te aștepți, stricându-ți viața personală. Da! Copiem tipare comportamentale ale părinților, avem traume produse de comportamentele lor  inadecvate, care ies la suprafață te miri când și ne pot compromite viața. (eg., ne refuzăm dreptul la liniște și fericire, trăim umbriți de frica că se pot repeta situații). Vrei asta pentru tine?

Bine, dar unul a suferit în relația asta! E firesc să-i țin partea!

R: alegerea îți aparține dacă decizi să alegi o tabără. Dar oricât de dur sună, e adult și plătește pentru deciziile sale. A încasat bătaie? A fost umilit(ă)? Ok! răspunde-mi la întrebarea: de ce nu a plecat? Nu se descurca? Era mai scumpă chiria decât bătaia și umilința? Nu vă mai vedea? Și ce-ați văzut și învățat voi din atmosfera din casă? Ce veți duce în propriile case? Ce frici? Ce comportamente? Având în spate un mediu abuziv, în relațiile voastre va fi totul senin și lin, nu?

Îmi pare rău să ți-o zic eu, în relațiile toxice, vina e a ambilor. Uneori, din păcate, vina e oarecum impersonală, pentru că-și are rădăcinile și-n lipsa de educație.

Ceea ce e dureros de-a dreptul în țara asta este că tiparele culturale sunt sexiste, desconsideră femeia și rolul ei, duc în derizoriu ideea de cuplu și instituția căsătoriei reducând-o la 2 indivizi care aduc aport de bani și bunuri și procreează. Nimic despre emoții, respect, colaborare, implicare, îngăduință, efort de construcție și menținere a unei relații (căsnicii).

Și mai tragic, atitudinea asta se perpetuează, nefiind contrazisă de nimic! Educația formală în direcția asta (școala, da) nu există! Până și publicitatea o consolidează.

Părinții voștri e posibil să fi fost victimele (ne)educației ăsteia. E trist, tragic, dureros. Dar e viața lor, nu a voastră! E posibil să nu fi conștientizat limitele și tiparele. Să se fi conformat normelor și regulilor ”ce spune lumea?” ” fac ce face lumea”, dar nu puteți schimba nimic din trecut! Nici voi , nici dânșii. 

Ok, și ce fac?

R: Înțeleg situații și tipare. Iert, dacă pot, sau măcar trec mai departe, nu-mi incarc sufletul cu dureri și emoții care nu-mi aparțin.

Caut să scap de emoțiile negative cu care (uneori) inconștient m-au încărcat părinții mei. Și mă dezvolt adult sănătos!

E greu?

R: Și greu și dureros!

Morala?

Nu i-ați căsătorit voi! Nu ați ales în locul lor, nu ați împărțit voi perna cu ei, nu le-ați plătit facturi. E problema lor! 

Reținem! Adulții fac alegeri! Intră și ies singuri din situații, fie că-s plăcute, fie că nu! Uneori dor, costă timp, energie, emoții și bani. Se numește sintetic: VIAȚĂ.

Puteți să le oferiți suport financiar, poate că temporar și acoperiș, dar trebuie să-și gestioneze singuri viața!!!

Copiii nu se fac ca să-ți dea cineva o cană de apă la bătrânețe! Nu sunteți stâlpi de rezistență, ci indivizi autonomi! Nu sunteți proiectați să trăiți viețile altcuiva (nici ale părinților!!!), ci pe ale voastre!

Niciun părinte sănătos emoțional nu se sprijină pe copil, nu-i este o povară, ci îi este ghid, mână de sprijin (cât timp e copil și adolescent!!!) și punct de reper.

Sursa foto