Nu-s psiholog, sunt doar pedagog și părinte, de foarte mulți ani. Oricum privesc însă zicerea ”ne-am sacrificat să-ți fie ție bine” îmi trezește fiori pe șira spinării și-mi zburlește ceafa.
O să încerc să vă povestesc în cuvinte simple care e situația, ca părinte. Apoi am să mă pun puțintel în papucii voștri.
Disclaimer!!!
Dicutăm de pe poziția științelor sociale unde nu există niciodată 100% și adevăr absolut, pentru că operează doar legități empirice.
Asta implică faptul că, pe baza nivelului de cunoaștere modernă, enunțurile de mai jos au o probabilitate f f ridicată de adevăr. Rog accesati link-urile! Majoritatea acestora sunt articole scrise de psihoterarapeuți valoroși, care explică succint mecanisme toxice în relațiile copii-părinți.
Ca părinte:
- Nu te obligă nimeni să faci copil!!! Dacă ești adult și beneficiezi de liber arbitru, tu decizi pentru tine! De la utilizarea mijloacelor contraceptive, disponibile în zeci de variante, până la cea mai dificilă moral, emoțional și medical soluție, avortul, există opțiuni. Le folosești sau taci și îți asumi urmările!
- Niciun copil pe lumea asta nu vine cu instrucțiuni de utilizare și posibilitate de retur. Tradiționala urare ”retur în unitatea de depozitare post-concepție” rămâne, de secole, o simplă descărcare emoțională temporară. Nimeni, niciodată, conform documentelor existente, nu a reușit miracolul! Puteți încerca, desigur. Lăsați comm, vă rog, dacă reușiți!!! Estimez că veți lua toate premiile Nobel disponibile, plus urările colective de spor și viață lungă, pentru binele făcut umanității!
- Conform principiului mai sus rubricat, odată efectuată recepția, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să-l crești. Bine, dacă nu ești în stare, îl plasezi partenerului, bunicilor, bonelor sau în orfelinat. Oricât de dur sună, oricare dintre variante lasă dâre adânci în esența unui copil. Se pot găsi tone de justificări, pentru oricare dintre opțiuni, dar trauma de abandon se poate instala, cu toate consecințele pentru copil.
- Nu ești niciodată pregătit, nici emoțional, nici logistic-operațional, pentru ceea ce va urma. Un copil îți dinamitează practic existența obligându-te să-ți reformulezi sistemul de operare. Dacă acest copil vine într-o familie functională dpdv psihologic, schimbările nu vor fi atât de șocante. Dacă însă, proaspeții părinți se vor confrunta, puși în noua situație, cu traume și disfuncționalități personale vechi, începe dansul…
- Un copil nu e proiectul privat și personal al părinților , este o entitate umană cu niște caracteristici predefinite (genetice) a căror modelare în scopul inserției sociale trebuie făcută delicat, fără a se altera fondul. Eg., nu pot insista, pentru orgoliul meu parental, ca un copil cu evidente calități artistice, să urmeze o școală care pune accentul pe științele exacte, fără a-i altera esența și fără a pune bazele unor traume sau nu pot insista ca un copil extrovertit să petreacă mult timp fără compania altora -socializare, în scopul de a obține, de ex., performanța șolară.
Morala?
L-ai făcut, îl crești! Cum faci asta? De dorit, ar fi să știi și să poți să-l crești fără să reeditezi propriile traume, fără presiuni și fără frustrări. În realitate, îl crești cum știi și cum poți!
Ca beneficiar:
- Din motive neelucidate încă, ai (fost) ales să petreci o perioadă pe Pământ. Dacă e chestie de liber arbitru sau nu, e veșnic subiect de dispută între ezoteriști și oamenii de știință.
- Cel puțin până la vârsta de 18 ani în România opțiunile tale decizionale sunt destul de limitate
- După 18 poți face ceva-ceva, dar n-ai cu ce… adesea nici deprinderile sănătoase de a face ceva. Am explicat aici de ce.
- Datul cu pietre în părinții tăi e inutil, după cum am povestit mai sus la rubrica lor, au făcut fix ce au putut să facă. Practic, deși în anumite situații concrete poate sună ușor sadic, ai căpătat tot ce puteau ei mai bun să-ți ofere.
Morala?
Condamnându-i nu rezolvi nimic, nici înfruntându-i, nici înjurându-i! Nu poți schimba nici trecutul, iar dânșii nu se schimbă decât dacă și când doresc ei, și sigur nu dacă le verși sacul tău de nemulțumiri în ceea ce-i privește. Sigur e doar faptul că poți încerca să-i înțelegi, să repari (preferabil cu ajutor calificat de specialitate ) aspectele disfuncționale și să mergi înainte căutând oameni ok și funcționali cu care să petreci timp de calitate. Și, nu în ultimul rând ”să nu uiti Darie”, repetând în cuplu sau ca părinte, deprinderile disfuncționale .
Concluzii:
Nu-i fair să auzi asta, dar, cel mai probabil nici cei care te-au crescut nu știu asta. Te împovărează și te obligă cu niște responsabilități care nu-s ale tale.
Scutură-te de ele și mergi mai departe! Ei sunt adulți, sau cel puțin ar trebui să fie, și sunt datori și responsabili pentru deciziile lor!
Trăiește-ți viața cu bun simț și gijă pentru tine și respect pentru ceilalți!
Mai treci pe aici! Vom discuta și despre ”eu te-am făcut, eu te omor!”, ”cât stai la mine în casă faci ce zic eu”, ”ce să cauți la facultatea aia? ce faci după? nu e potrivită penru tine!”
P.S., articolul a fost scris la cererea unuia dintre voi, deci primul haștag este #facem
